Istoria artei

La fel ca multe alte domenii, nici istoria artei nu a fost ferită de deformările și constrângerile unor stereotipuri, care au generat siteme de valori arbitrare, chiar dacă în mare parte plauzibile. În ciuda faptului că nu mai sunt de actualitate, aceste prejudecăți nu au dispărut complet și modelează în continuare, într-un sens mai degrabă negativ, percepția generală despre artă și istoria ei. Până în secolul al XIX-lea, când începe să ia naștere un proces de relativizare, se credea că arta urmărește un progres de la forme mai slabe la forme superioare, idee inițiată în Renaștere, care privea arta Evului mediu cu o oarecare lipsă de condescendență. Ruptura care se va produce în secolul al XIX-lea nu este bruscă sau violentă, așa cum este deseori prezentată în cărțile și manualele de istoria artei, ultima perioadă a artei medievale pregătind deja terenul pentru studiul experimental al naturii sau privirea individualistă în raport cu omul. Folosirea perspectivei în pictură și un anume caracter științific aplicat artei sunt de necontestat și pot fi înțelese ca un progres real, mai întâi pentru că au introdus a treia dimensiune în imagini; totuși e prudent să păstrăm o anumită distanță față de o viziune, care astfel ar înlătura din centrul atenției alte poziții artistice, ignorând în mod lucid aceste elemente. De exemplu, arta extrem-orientală sau icoanele ortodoxe, unde folosirea perspectivei nu coincide cu principiile lor de bază. Clasificarea piramidală a mișcărilor artistice împreună cu atitudinea europocentristă au ținut deoparte arta africană sau asiatică, până în momentul în care ele au suscitat interesul artiștilor europeni moderni, curioși să cunoască și alte paradigme culturale. Înainte de Van Gogh (1853-1890), Rembrandt (1606-1669) s-a aplecat cu interes asupra artei indiene, în timp ce mai târziu Ingres (1780-1867) și Delacroix (1798-1863) s-au lăsat influențați de arta Orientului apropiat.  

Rembrandt Harmensz. van Rijn, Doi nobili din timpul imperiului Mughal, c. 1656 - 1661, peniță și laviu 

 

Eugène Delacroix, Femei în Alger, 1834.

Deoarece mijloacele și instrumentele arheologice nu le-au venit în ajutor istoricilor artei, care lucrau după reproduceri de mâna a doua, în primul rând gravuri și mai târziu fotografii, aprecierile lor dădeau de multe ori greș. Așa s-a întâmplat și în cazul sculpturii greco-romane antice. Puține statui grecești, de bronz sau marmură, au supraviețuit fără să-și fi pierdut culoarea sau unele părți, astfel încât cele mai multe ne sunt cunoscute prin intermediul cópiilor romane. Oricât de fidele, acestora le lipsesc culoarea, textura și tușa lor originale. Pe această cale s-a putut crea mitul sculpturii clasice, academiste, unde forma singură susținea plastic întreaga lucrare.

Una dintre cele mai cunoscute istorii a artei îi aparține teoreticianului austriac Ernst Gombrich (1909-2001). Cartea a apărut aproape ca un accident în viața autorului, obligat printr-un contract să scrie un volum pentru publicul tânăr în domeniul istoriei artei, în maniera celor de popularizare sau vulgarizare științifică. Pentru a rezista în Marea Britanie pe perioada celui de-Al Doilea Război mondial, Gombrich s-a văzut nevoit să lucreze la acest proiect, care l-a transformat peste noapte într-un autor de succes, cunoscut publicului larg ca un fel de celebritate și mai puțin ca un cercetător. Principalul merit al lucrării sale, îl reprezintă atenuarea liniilor de demarcație între perioadele și curentele artistice, în direcția relativizării care începuse deja în secolul al XIX-lea și al XX-lea. Textul se bazează mai mult pe corespondențele între diversele idei care au traversat istoria artei, simplificând-o sub forma unui traseu mai omogen decât ne-am aștepta atunci când aruncăm o privire peste multitudinea covârșitoare de forme și concepte ori reguli din artă. La finalul lecturii, cititorul rămâne cu o imagine limpede, în afara oricăror mutilări sau compromisuri metodice sau de redactare.

Prima istorie a artei a fost scrisă de italianul Giorgio Vasari (1511-1574) și se ocupă de o perioadă destul de scurtă, compusă dintr-un trecut apropiat și timpul în care a apucat să trăiască. Opera de pionierat a lui Vasari e dirijată dintr-o poziție subiectivă, ceea ce istoricii moderni ai artei vor încerca cu mult efort să înlăture. El însuși artist, scriitor și arhitect, își întemeiază lucrarea pe judecăți de valoare, prin care artiștii sunt așezați ierarhic, fără însă o susținere constantă. Puține din viețile sale (în it. Le Vite de' più eccellenti pittori, scultori, ed architettori) se bazează pe surse arheologice, fiind împletite cu povești, ce le apropie destul de mult de literatura beletristică. Câștigul esențial al Vieților celor mai însemnați pictori, sculptori și arhitecți este stabilirea unui început al istoriei artei ca disciplină autonomă. 

O privire restrospectivă aupra artei ne oferă nu doar posibilitatea de a înțelege global acest fenomen prin transformările pe care prin definiție le presupune, însă ne și provoacă prin apropierile și (re)contextualizările pe care le produce în mod spontan. Până la Vasari, și mai târziu, în secolul al XVIII-lea, la J. J. Winkelmann, G. E. Lessing sau G. W. F. Hegel, lucrările de artă apăreau din toate necesitățile în afară de cea istorică. De pildă, bisericile creștine foloseau materialele templelor păgâne, departe de orice sentiment de culpabilitate. Motivele acestor practici depășeau spectrul religios, fiind vorba în același timp de un prezent continuu. Distanța față de trecut o putem surprinde și în felul în care ne pune în contact muzeul cu operele pe care le expune și promovează. 

„Punctul meu de vedere este că inevitabila vacuitate a definițiilor tradiționale ale artei provine din faptul că fiecare dintre ele se bazează pe o serie de caracteristici pe care cutiile lui Warhol le-au dovedit a fi irelevante. Astfel, revoluțiile din lumea artei pun definițiile lucrării de artă, oricât de bine intenționate ar fi ele, în imposibilitsatea de a acoperi cazurile acestor îndrăznețe noi lucrări de artă. Pentru a putea rezista, orice definiție trebuie să se pună la adăpost față de astfel de revoluții și mi-ar plăcea să cred că, începînd cu Brillo Box, posibilitățile sunt efectiv închise, istoria artei ajungând, într-un fel, la sfârșit. Nu s-a oprit, ci s-a încheiat, în sensul că a devenit conștientă de sine însăși -cu alte cuvinte, ea a devenit într-un fel propria sa filosofie: o stare de lucruri prezisă de filosofia istoriei a lui Hegel.”

Ideea lui Arthur C. Danto din Transfigurarea locului comun, 1981, ne oferă o ipoteză lucidă despre rolul istoriei artei în receptarea și înțelegerea complexă a artei sub toate formele ei, în principal prin legăturile pe care în mod natural lucrările de artă le determină.

Andy Warhol, Brillo Soap Pads Box , 1964

 

 

Pentru a merge mai departe:

• Hegel's Aesthetics
• Brillo Boxex: Is it Art? 
• 10 istorii ale artei esențiale: My Modern MET (Museum)
• Istorii ale artei de referință: Widewalls
• What is art history and where is it going: Khan Academy
  
•  A History of Art History JSTOR
• Ghid pentru începători: istoria artei